CAPITOLUL 3: Prelucrări
alfa-numerice
(continuare)
p. 53
3.11. Funcționalitatea
recipientelor ceramice
Destinația
utilitară a producției ceramice este tema centrală a multor ceramiști. Pe
urmele lui Petrikovits,
Dacă
pentru lumea romană - sau pentru oricare mare civilizație - funcția este
deductibilă din formă, pentru că marile civilizații produc specializări - ale
cuvintelor, ale meseriilor, ale clădirilor, ale armelor și soldaților -
situația unui cercetător al civilizațiilor marginale este asemeni eroului din
poveste care trebuie să-și recunoască iubita ascunsă de zece voaluri identice.
Fără a fi un subiect lipsit de importanță, funcționalitatea vaselor ceramice
din barbaricum este de discutat la
urmă, fiindcă necesită toate concluziile celorlalte capitole. Nu întâmplător
aceste secole sunt considerate de arheologi, în situații informale, civilizația borcan. Ironia maschează
sentimentul neputinței în fața unei realități terne, cel puțin aparent
nediferențiate. Inventarul locuințelor de secol VI se reduce la oale fără anse
(sau, cu o sintagmă nefericită, oale-borcan),
în proporție de nouă zecimi, tăvițe "slave", unde sunt, și doar
accidental un fragment de amforă, oală cu ansă, sau forme mai puțin uzuale,
poreclite îndoielnic "castroane", sau foarte ipotetice capace.
p. 54
S-au
făcut mai multe încercări de a limita utilizarea unor denumiri de vase în
interiorul unor parametri măsurabili. Cele mai coerente propuneri vin din
partea unor cercetătoare franceze[30].
Autoarele încep cu niște enunțuri principiale foarte interesante:
·
în
alcătuirea nomenclatorului recipientelor ceramice se va folosi limbajul cel mai
accesibil;
·
numele
se raportează la formă, nu la funcție;
aceasta din urmă va fi luată în considerare numai dacă nu este ambiguă;
·
categoriile
ceramice se definesc după raporturile principalelor dimensiuni și numai secundar după mărime;
·
raportul
de referință este între înălțimea vasului (I) și diametrul maxim (a):
·
tavă,
platou: I/a < 0,1 (sau 1/10)
·
farfurie
: I/a = 0,1-0,2 (sau 1/10 la 1/5)
·
strachină:
I/a = 0,2-0,4 (sau 1/5 la 1/2,5)
·
bol:
I/a = 0,4-0,67 (sau 1/2,5 la 1/1,5)
·
castron:
I/a = > 0,67 (sau 1/1,5), fără limită superioară, firește, cu condiția de a
fi un recipient deschis, adică fără calotă superioară, cu diametrul maxim la
gură sau cu diametru la gură foarte apropiat de diametrul maxim. La limita
superioară a intervalelor întâlnite (>1), am putea vorbi despre cazan.
·
oala
(cu sau fără anse) se definește ca recipient
închis (cu calotă superioară), cu
diametrul minim (la gât) egal sau mai mare de 1/3 din diametrul maxim; nu se
precizează limita maximă a lărgimii la gât.
·
ulciorul
(cu sau fără anse) are un diametru minim mai mic de 1/3 din diametrul maxim (în
termenii Sistemului Compas un Ls <
13,3).
Propunerile
sunt de luat în considerare. Constatăm însă că lipsește un indiciu foarte
important, cel puțin pentru obiectul nostru de studiu: diferența dintre un
castron și o oală. Diferența teoretică recipient
deschis - recipient închis nu poate fi suficientă, fiindcă multe obiecte
stau în preajma unei granițe mobile. O mare parte din recipientele secolului al
VI au o lățime superioară (Ls) în
jurul valorilor de 30-32 (din 40), adică un diametru la gât reprezentând 3/4
sau mai mult din diametrul maxim. Numeroase obiecte, în special în lumea slavă,
au valori de 35-36, adică 7/8 sau mai mult. Sunt acestea castroane doar fiindcă
au aceste proporții, apropiate de recipientul
deschis? Dar ele sunt pur și simplu
caracteristice unei culturi.
Probleme
apar și prin alte părți, dacă ne uităm mai bine. Un bol nu prea poate fi bol
dacă se depărtează prea mult de o formă semisferică, conform dicționarului. Sau
este suficient ca obiectul să se încadreze în limitele prescrise pentru a fi
bol? Dar nu încălcăm principiul limbajului
celui mai accesibil?
Alteori
modelul teoretic se depărtează de practica arheologică a unor domenii
consacrate, care și-au stabilit de multă vreme nomenclatorul. În cartea des
citată a lui Andrei Opaiț, la figura 46/6 (ulcior
tipul I), raportul dintre diametrul la gât și diametrul maxim este de 0,468,
adică aproape 1/2, mult peste treimea reglementată; strachina de la figura 53/9
are raportul 0,45, în loc de maxim 0,40; farfuria de la fig. 54/1 are un raport
de 0,27, în loc de maxim 0,20. Exemple de acest fel se pot da din orice studiu
de ceramică romană.
Preocupări
de acest fel s-au înregistrat în ultima vreme și la Institutul de Arheologie
din București, în legătură cu revizuirea bazei de date de patrimoniu. Nu știu
dacă s-a ajuns la vreun consens, dar ar fi de preferat ca concluziile, câte
sunt, să fie publicate. Orice sistem teoretic, oricât de imperfect, este de
preferat absenței unui sistem.
Nu
stăm mai bine nici atunci când vrem să definim un vas ceramic
"înalt", sau "scund". Andrej Buko a încercat și în această direcție. La
pagina 119 a cărții citate, desfășoară următoarea clasificare (folosind
raportul înălțime/diametru maxim):
p. 55
·
vase
foarte înalte: peste 1
·
vase
înalte: de la 1 la 0,75
·
vase
de înălțime medie: de la 0,75 la 0,50
·
vase
scunde: de la 0,50 la 0,25
·
vase
foarte scunde: sub 0,25
Dincolo
de algoritmul clar, cu pas de 0,25, autorul polonez amestecă, iarăși, oale cu
castroane și tăvi. Indistincția este chiar a materialului studiat de Buko, capcană
în care poate aluneca oricare cercetător al epocii. Or, nu avem nici un interes
de a compara o oală cu o tavă. În ceea ce privește definiția vaselor
"foarte înalte", ea ar putea merge, oarecum, pentru lumea romană, dar
deloc, de pildă, pentru tradiția dacică, unde o oală cu asemenea proporții ar
fi cel mult bondoacă.
Analizele
desfășurate în capitolul 16 vor arăta modele concrete de evaluare a
funcționalității recipientelor ceramice pentru veacul lui Justinian.
MAI DEPARTE - § 3.12 (organizarea fișelor)